Treceți la conținutul principal

„Pânza de păianjen”

Buun... Şi iată şi prima mea recenzie. Vreau să încep cu o carte foarte dragă mie: Pânza de păianjen de Cella Serghi. Este una foarte frumoasă, ce mi-a recomandat-o o colegă cu mult drag şi, având ocazia de a o achiziţiona, am hotărât să o "testez". Cum m-am simţit după prima lectură, a primului capitol?... De fapt, de ce să mint, după primul paragraf am fost total captivată de carte: „Pe luciul negru al pianului...”. Parcă deja se făcuse o trecere în misteriosul sălaş al personajului.

Acum să descriu puţin acţiunea... Este vorba despre Diana Slavu, prietena cea mai bună a Ilincăi Dima, ce i-a lăsat caietele în care şi-a povestit toată viaţa. Personal, mi-a plăcut modul în care descria marea, fiind născută la Constanţa, dar nu numai. Totul era privit prin prisma unei copile a cărei familii devenise săracă şi care se zbătea cu greutăţile acelei vremi. Cu toate acestea, ea ajunge o fată foarte elegantă, ce uimește prin originalitate şi aerul său natural, toate acestea petrecându-se în perioada inter şi postbelică.

Tot de Diana sunt descrise şi iubirile de care are parte: era admirată de toţi băieţii şi era invitată la foarte multe petreceri ale celor cu rang înalt - o realizare, având în vedere că îi era ruşine să-şi arate locuinţa chiar şi Ilincăi, care avea cât de cât un statut social. Prima iubire, în plăsmuirea căreia se vor întregi şi celelalte, apare în cadrul primei vacanţe la Mangalia, norocosul fiind pictorul Petre Barbu, o persoană misterioasă, tăcută şi chiar ciudată. Totuşi, la începutul cărţii aflăm că iubirea i-a fost împărtășită. Cu toate acestea, ea nu a știut și a suferit în taină.

În cele din urmă se va căsători cu Michi, pe care îl va înșela însă cu Alex, nu din cauză că nu-l iubea, ci pentru că asemănarea dintre Alex și Petre Barbu era una „ispititoare”.

Nu vă voi spune finalul, dar vă asigur că va fi unul neașteptat și că vă veţi da seama de firea complexă a Dianei.

Vă recomand cartea din toată inima. Merită! Cella Serghi este o mare scriitoare și se merită să citim măcar o operă de-a sa.

Bisous

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

„Cărarea pierdută”

Cartea ce urmează să v-o descriu este Cărarea pierdută de Alain Fournier. O văzusem de mult în librării, descrierea mi s-a părut interesantă, așa că m-am hotărât s-o achiziționez imediat ce am prins-o la reduceri. Ca să vă spun sincer, mi-a lăsat o impresie plăcută. Stilul autorului este atractiv, ușor... o lectură plăcută. Trebuie să spun că subiectul chiar m-a atras. Dădeam pagină cu pagină și tot începeam încă un capitol, deși aveam de învățat pentru școală. Să vă dau cât de cât un rezumat: Augustin Meaulnes, un băiat cam de șaptesprezece ani, este dat de mama sa la un internat, pentru a studia. Acolo se împrietenește cu băiatul pedagogului, ei doi fiind aventurierii poveștii. Într-o seară de iarnă, Meaulnes merge cu o trăsură să-i ia pe bunicii camaradului său de la gară, dar nu se va întoarce decât peste trei zile. Se pare că în acest timp a ajuns pe un domeniu unde un sat întreg era adunat la o nuntă, la care se pare că nici mireasa nu va apărea și nici mirele, însă aces

Un oraș nou, o nouă poveste

După cum am mai spus, acum sunt studentă în anul I la Facultatea de Farmacie, în Iași. Eu provin dintr-un oraș mult mai mic, mai liniștit și pot afirma faptul că se simte cu adevărat diferența, atât din punctul de vedere al vitalității, cât și al arhitecturii, al părții statice. E clar, fiind oraș universitar, sunt mulți studenți, se simte o altă viață , dar, de asemenea, se simte și istoria locului, mult mai însemnată și cu o amprentă mult mai evidentă asupra prezentului. M-au impresionat foarte tare clădirile vechi peste care am dat, clădiri ce nu au activat ca sediu al unor instituții importante, ci pur și simplu ca locuințe ale unor familii mai înstărite. Așadar, voi atașa în continuare câteva fotografii pe care le-am realizat în trecere, cu locuri mai puțin cunoscute, dar la fel de impresionante. Bisous

Incipit

So... Iată-mă aici, începându-mi aşa-zisa "viaţă" de blogger... Ce m-a îndemnat să-mi fac şi eu, printre atâţia alţii, un blog? Simplu: nevoia de a-mi împărtăşi anumite păreri într-un fel sau altul, liber, să-mi creez o lume a mea, departe de reţelele sociale, cum ar fi facebook-ul sau mai ştiu eu ce alte minuni. Aşadar, aici veţi găsi doar păreri sincere, spuse din toată inima. Sper c-o să vă placă munca mea şi, poate, să mă încurajaţi...